Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor) – Paul Goma

Ana-Maria Albu,Acum 1 luna

Cel mai important document al demnității românești în anii comunismului! Dacă ar citi-o mai mulți dintre noi, discernământul intelectualilor nu ar mai balansa (moral).

A fost util acest review?

Dumitru Ungureanu,Acum 1 luna

Culoarea caragialităţii Necesităţi de lectură m-au făcut să reiau „Culoarea curcubeului '77 (Cutremurul oamenilor)”, instructiva - pentru cine înţelege - carte a lui Paul Goma, în eleganta şi impozanta ediţie de la Ratio et Revelatio, Oradea, 2015. Dincolo de faptele consemnate - la capitolul „Mişcarea Goma pentru drepturile omului 1977” - în orice istorie a României contemporane, găsim cuvintele unui text non-ficţional. Şi, lăsând laoparte judecata morală, către care îndeamnă cuprinsul în mod elocvent, scotocirea literară a volumului produce surprize greu de bănuit, dacă ţinem cont de faima fulminantă ce-l înconjoară. De la început şi până la final frapează tenta caragialească a prozei. Primul capitol e halucinant de-a binelea. Goma consemnează dialogul cu anchetatorul pe opt pagini, memorabile sub toate aspectele: literar, documentar, lingvistic, ideatic, jurnalistic etc. Sub „pana” gomică, ancheta pare o schiţă de Caragiale, trecută prin pâlnia lui Urmuz şi finalizată de scenaristul serialului de televiziune Seinfeld. Umorul, absurdul, ironia, cinismul, autoironia se îmbină într-un regal estetic. Paul Goma se arată, şi-n mărturia aceasta incredibilă, un scriitor uriaş, căruia doar năclăiţii în planurile urzite de Securitate (drept represalii după „scandalul” Ostinato, din 1972) îi mai neagă statura. Publicată întâi în traducere franceză, în 1978, „Culoarea curcubeului ‘77” a avut o ediţie românească în 1990 (cu titlul „adaptat” în stil Humanitas - „Culorile curcubeului”). Tirajul n-a fost distribuit cum trebuie, dar nici „marele public” nu s-a înghesuit să caute/solicite cartea. Destinul, sau mai bine zis „spiritul românesc”, răscrăcănat „în cumpătul vremii”, l-a aşezat pe Paul Goma în compania selectă a lui I.L. Caragiale, al cărui text nimicitor „1907. Din primăvară până-n toamnă” a reverberat în conştiinţa românilor precum aerul din băşica umflată a porcului, pusă la uscat. Autoexilat la Berlin, scutit de viciul sărăciei ca moştenitor al unei averi confortabile, Caragiale a păstrat privirea limpede asupra societăţii valahe de-acum un veac, rostind fără ezitare adevărul incomod: „...poate că nici într-un Stat, din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască...”. Forţat să se exileze la Paris, fără să aibă asigurată întreţinerea familiei, Paul Goma n-a părăsit „patria limbii”, ci a continuat să scrie obiectiv şi necruţător despre România. A muncit cu braţele să-şi procure pâinea şi, mai ales, rechizitele necesare expedierii în ţară, după 1989, a textelor solicitate de publicaţii care, după un moment euforic, nu îndrăzneau totuşi să le tipărească. „Scrìsurile” lui Goma erau inconvenabile şi pentru „foştii”, retraşi strategic din capul mesei, dar dirijând din umbră, şi pentru „noii”, hămesiţi gata să latre la mirosul îmbucăturii. De revopsiţi nici nu mai pomenesc. Articolul lui Caragiale, subintitulat modest „câteva note”, „a trecut cu totul neluat în seamă de presa noastră, și, probabil, rămânea uitat de tot”, dacă nu-l retipărea publicaţia aproape confidenţială Convorbiri critice, a lui M. Dragomirescu. Răsunetul în conştiinţa românească? La fel ca şi-n cazul lui Goma: „aproape zero”! Problema sesizată de Caragiale în 1907 e formulată în fraza: „în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern”. Altfel spus, orice guvern numit de Rege îşi asigura prin „alegeri democratice” o majoritate convenabilă şi juca ţara după plac. Şapte decenii mai târziu, Goma stigmatiza starea de fapt din societatea comunistă prin formula „noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească”. Paradoxul aparent al propoziţiei ce stă în gâtul nomenklaturii de ieri şi de azi nu-i greu de explicat: clica la putere în 1977 - autonumită partid comunist, nici măcar muncitoresc, aşa cum se proclamase cu trei decenii înainte - guverna discreţionar împotriva poporului. Nimic nu sperie mai mult pe dictatori, ca şi pe slugile lor, decât simplitatea cuvântului ce exprimă adevărul! Goma nu spera să alunge forţele răului. Se aştepta doar ca măcar unii scriitori să priceapă mesajul său şi, cu exemplul lui Caragiale dinainte, să se alăture mişcării de opoziţie, prin care el, iniţiatorul, nu cerea nimic pentru sine, ci reclama libertate pentru toţi. N-a fost să fie. Şi Caragiale, şi Goma au vorbit parcă în pustiu. (articol reprodus din revista LITERE nr 2/2016)

A fost util acest review?