În avanpremieră, fragment din „Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică”, de Andrada Ilisan

Mintea mea ia naștere în interiorul intersubiectivității. Mă înțeleg pe mine din două mari surse – neîncetata mea trăire privată și felul în care trăirea mea se oglindește în persoana figurii semnificative de atașament – așa ajung să îmi interpretez și să îmi înțeleg stările interne și, cel mai important, așa învăț să mă reglez emoțional. Părintele care înțelege că și acolo, în mine – așa cum spune filozoful fenomenolog – viața este clipă de clipă trăită și că „undeva în spatele acestor ochi, în spatele acestor gesturi, sau mai degrabă în fața lor, venind din nu se știe ce fond dublu al spațiului, o altă lume privată transpare” și că eu, copilul, nu sînt altceva decît „cel care răspunde acestei interpelări care îmi este adresată”, e un părinte comunicativ. El pricepe că lumea lui e lumea copilului său și cele două sînt, vreme îndelungată, inseparabile. El înțelege ca lumea privată a copilului său se grefează pe lumea lui privată. Mintea reflexivă a părintelui permite organizarea experienței de sine a copilului.

Sîntem predestinați sincronizării cu ceilalți. Dacă ei nu deslușesc faptul că eu reprezint o realitate personală distinctă de a lor, dacă ei nu țin cont de faptul că eu am o minte care e numai a mea, dar care internalizează realitatea înconjurătoare, și că realitatea mea înconjurătoare sînt ei, atunci autonomia mea e împiedicată. Eu voi fi ei, dar într-un mod neprielnic mie.

În baza marii lor înrudiri, copilul va căuta să se sincronizeze cu părintele său. În baza acestei sincronizări, va lua naștere un loc în care copilul să poată exista, fiindcă în afara relației el nu există. Nu doar că se va adapta părintelui, ci se va și oglindi în el. Imaginea mea de sine se va suprapune peste imaginea furnizată de părinte. Vor fi doi de eu. Un el al meu și un eu al lor. Cu cît suprapunerea celor două surse ale identității de sine va fi mai deplină, cu atît ființa se va simți mai întreagă. Cu cît ceea ce știe despre sine copilul va intra în coliziune cu ceea ce știe părintele despre el, cu atît va trăi copilul în conflict interior, iar învelișul dublu care protejează devine dedublare ce stă să fie expusă. Acolo unde împărățește conflictul, se lărgește abisul în care vii sînt frica, neîncrederea, ura, disprețul, agățarea și debusolarea.

Atașamentul este regimul afectiv în care crește copilul. Atașamentul înregistrează disponibilitatea părintelui și formele pe care le îmbracă aceasta, înregistrează îndepărtarea de baza de siguranță (o disponibilitate fizică și mentală care protejează, consolează copilul și îl face apt să iasă în lume). Un părinte disponibil înseamnă un părinte care nu suferă de incoerență interioară. Dacă e (relativ) egal cu el însuși, prezența lui în lume și în diadă va fi una coerentă și mediul psihic în care trăiește copilul va fi unul coerent.

Copilul nu poate supraviețui neatașat. În aceste condiții insolubile, el se va atașa cu orice preț.

În anii ‘50, psihologul Harry Harlow a arătat ce potențial de vulnerabilitate purtăm în noi și ce nevoie de atașament avem. Experimentul a presupus cîțiva pui de maimuță și niște cîrpe moi de bumbac. Puii de maimuță Rhesus au fost crescuți, încă de la naștere, în totală izolare de mama lor naturală și plasați într-o cușcă cu două mame surogat. O mamă metalică și una moale. Mama moale este o construcție de lemn, capitonată cu material de burete care prezintă la exterior un înveliș din bumbac. În plus, este echipată cu energia termică emisă de un bec care să-i confere mamei surogat noțiunea de căldură. Cealaltă mamă, cea metalică, e mai practică, mai simplă: alcătuită din fire metalice, o structură fermă capabilă să susțină puiul și să permită agățarea, dotată ca și prima cu sursă de hrană, singura diferență constînd în absența confortului contactului furnizat de țesătura moale. Singura diferență e contactul, deci. Cele două mame sînt introduse în cușca alături de puii separați de mamelor lor adevărate în două condiții experimentale diferite: într-una din condiții, puiul găseste hrană la mama metalică, în cealaltă condiție experimentală, puiul găsește hrană la mama din bumbac. Rezultatele sînt impresionante. Puiul se atașează profund de mama din bumbac indiferent dacă aceasta este dotată sau nu cu sursă de hrană. Nevoia de atașament este atît de imperioasă, încît și această mamă surogat va fi folosită drept bază de siguranță. Introduși într-un mediu nou unde puii trebuie să combine comportamentul de explorare cu nevoia de siguranță, prezența mamei surogat înlesnește scurte incursiuni în necunoscut, dar puii vor reveni mereu la ea, își vor agăța corpul de corpul ei din cîrpă moale. Fiecare explorare va fi succedată de revenirea la mamă (restabilirea contactului, reluarea disponibilității „materne”). Atunci cînd mama surogat lipsește, puiul este incapabil să exploreze, se ghemuiește, paralizează într-o poziție fixă, ghemuită. Vocalizarea, legănatul, ghemuitul cresc în frecvență. Odată ajunși la vîrsta adultă, puii de maimuță crescuți cu mame surogat devin niște adulți stranii. Nu manifestă interes pentru sexul opus, iar cînd sînt plasați într-o încăpare cu alte maimuțe, privesc în gol și nu interacționează. Înseminate pe cale artificială, maimuțele devenite mame își resping puii sau și-i abuzează.

Ce impresionează la acest experiment nemilos este că elanul înnăscut al puiului de a trăi în interiorul unei relații (esențială și salvatoare pentru supraviețuirea lui) nu se stinge nicio clipă. Atît de puternic înrădăcinată este nevoie de atașare, încît străbate plină de îndîrjire calea de la ființă vie la obiect.

În 1978, A. Ainsworth a conceput (în baza faimoasei Situații Străine – situație experimentală în care copilul este separat și reunit cu figura sa de atașament pentru a determina cum reacționează atît la separare, cît și la reuniune) un sistem tripartit pentru a delimita cele trei tipare primare de organizare a atașamentului – declanșate în contextul arousal-ului copilului – denumite „sigur”, „evitant” și „ambivalent”. Copiii se atașau în chip sigur, iar alții în chip nesigur. Copiii cu atașament securizant știu să interacționeze de la distanță cu părintele. Eu reușesc să își obțină și să își securizeze sentimentul de siguranță și în absența părintelui (constanța obiectului a fost realizată cu succes – copilul poartă disponibilitatea părintelui înăuntrul său, cu alte cuvinte disponibilitatea exterioară a părintului a trecut înăuntru). Copiii atașati evitant caută să-și minimalizeze exprimarea emoțiilor negative în prezența părintelui care, în trecut, l-a respins sau i-a ignorat astfel de emoții. Copiii atașati ambivalent își maximizează expresia emoțiilor negative și a comportamentelor de atașament cu scopul de a atrage atenția părintele, presupus a fi adeseori nereceptiv. Ei rămîn pasivi sau concentrați într-un mod furios pe părinte, chiar și atunci cînd ambianța cheamă la joacă și explorare. Pe măsură ce studiile de atașament au început să includă eșantioane din rîndul copiilor maltratați, au ieșit la iveală tiparele comportamentale infantile imposibil de încadrat într-una dintre cele trei categorii. Așa a rezultat „copilul dezorganizat”, copilului căruia îi lipsea, în mod vizibil, o strategie clară și coerentă de a-și folosi părintele ca sursă de confort în condiții neobișnuite (de stres). Specialiștii în atașament au introdus termenul de comportament înfricoșător, amenințător și disociativ pentru a ilustra caracterul anormal, conflictual și inexplicabil afișat de părinte în interacțiunea cu copilul lui și au propus acest comportament înfricoșător, amenințător sau disociativ ca fiind determinant în apariția atașamentului dezorganizat al copilului. Au sugerat că dezorganizarea atașamentului apare atunci cînd părintele este simultan sursă de siguranță și sursă de pericol (frică). Ia naștere un paradox al interpersonalității (dilema apropiere-îndepărtare) în cuprinsul căruia trăiesc tendințe contradictorii, apropierea de părinte și totodată fuga de părinte, iar formarea unei strategii stabile de utilizare a părintelui ca bază de siguranță în situații problematice greu de împlinit.

Să punem în discuție două tipuri de atașament mai puțin dezorganizate. Atașamentul evitant și atașamentul preocupat. Părintele evitant (dismissive) vs. părintele intruziv (preoccupied). Părintele evitant are aversiune față de contactul fizic și astfel își respinge (îndepărtează, ignoră) copilul. În acest regim de atașament evitant și dezinteresat, copilul învață minimalizarea și suprimarea afectivității (inclusiv furia). La polul opus, părintele intruziv generează o supraafectivitate, un exces de activare neurovegetativă, un copil intens din punct de vedere emoțional (inimă, presiune sangvină, piloerecție). Reacții prompte, brutale prin intensitatea lor. Primul copil ia tot mai tare calea invizibilității, al doilea a dramei. Primul devine un adult independent, iar al doilea un dependent. Indepedența primului e una născută mai degrabă din aversiune și lehamite, fiindcă inocența lui a plătit prețul scump (și ininteligibil) al „iubirii” care evită și alungă, astfel că el „știe” acum că nu te poți baza cu adevărat pe ceilalți, că nu îi poți cere la tine, fiindcă să îi chemi înseamnă să vezi cît de deranjați sînt de nevoia ta. E, de mult timp, „lămurit” de lipsa lor reală de disponibilitate. Independența și autonomia acestui adult înseamnă evitarea dureroasei indiferențe. Independentul de azi e respinsul de ieri. Un copil cu nevoi ignorate în mod frecvent se invață să se descurce singur. Părintele intruziv nu e indiferent. Răspunde la apelurile copilului, dar o face în mod imprevizibil și, de multe ori, e iritat de ele. Părintele intruziv își „saltă” copilul în permanență. Prin intervențiile lui articulate, dar imprevizibile și instabile, părintele intruziv ajunge să îl agite, să îl irite, să îl exaspereze pe copil. Copilul e iubit și respins (umilit) concomitent. Copilul devine un irascibil. Un copil nervos, nemulțumit și intens care nu știe cum să își regleze afectivitatea haotică, un copil care va rămîne în permanență preocupat de sensul și valoarea reală a afectivității (iubirii). Dependența acestui al doilea adult înseamnă nelămurirea lui cu privire la disponibilitatea celorlalți. Obsesia lui va fi ambiguitatea afectivă. „Ce simt eu cu adevărat?” Și „ce simte celălalt cu adevărat?” Agățarea lui, captivitatea lui se va datora acestei incapacități de a rezolva această ambiguitate dureroasă. Va fi preocupat (prins) de relațiile cu ceilalți, le va căuta și le va respinge concomitent, neștiind să atingă liniștitoarea cale de mijloc. Primul va căuta să supraviețuiască cu cît mai puțină afectivitate, al doilea nu va ști ce înseamnă să te simți vreodată sătul cu adevărat.

Dar acum nu mai sînt copil. Sînt un om în toată firea care trăiește starea de rău și resimte lipsa unității sale interioare. Nu știu ce e cu mine și nu știu cum să fiu eu.

Marele Henri Ey, atunci cînd face departajarea între stadiile alienării de sine, vorbește despre Eul caracteropat, Eul nevrotic, Eul alienat și Eul demențial cu al său deșert demențial. Primul stadiu al indisponibilității de sine este întruchipat de mitoman. „Acest prizonier al minciunii inconștiente ne îngăduie să pătrundem în structura Eului nevrotic inconștient de identitatea sa ori aflat în căutarea identității sale”. Mitomanul, observă H. Ey, nu se limitează „la faptul de a fi autorul unei serii nesfîrșite de minciuni, nu se mulțumește doar să ticluiască minciuna, doar să producă fabulație, ci el însuși este o continuă minciună, o mistificare, de care e însă inconștient. Mitomanul pune problema autenticității omului… mitomanul pune această problemă, nu și-o pune. Manifestîndu-se ca radical inautentic, el se situează într-o lume în care problema autenticității sale nu-i mai aparține.”

Iată, deci, ne este sugerată, o primă ipostază a disponibilității de sine: autenticitatea. Cum pot să fiu autentic? Nemințind. Dar cum știu să nu mint, cînd mințirea de sine e, în mare măsură, inconștientă? Mitomanul, citează Ey, își „înlocuiește Istoria prin istorii”, și atunci legătura autentică cu ceilalți, cu sine nu mai este posibilă. Cu mitomanul ești indus în eroare fiindcă ceea ce trăiești cu el e o microistorie ca expresie a unui neîntrerupt oportunism interpersonal, iar reciprocitatea, în absența acestei continuități istorice (factice), nu mai are în ce bază să se constituie. Cînd nu mint, pot să cad la înțelegere cu celălalt fiincă avem o bază (istorie) comună. Cînd mint, cînd falsific, înseamnă că o țin pe-a mea, o socoteală îngustă care nu permite comerțul cu exteriorul. Să nu mint înseamnă, deci, să țin cont de altul în raționamentele mele. Plasîndu-l pe celălalt în universul meu profund subiectiv, îmi eliberez subiectivitatea de dictatura amorului propriu. Cînd adevărul meu, subiectiv cum e el, ține cont de celălalt, ia naștere sincronizarea cu celălalt, și în interiorul acestei sincronizări, adevărul meu devine un adevăr comun, general valabil. Să fiu sincer cu mine însumi înseamnă să fiu propriul meu martor. Exersînd acest martor, îmi exersez relația cu celălalt. Și atunci, în momentul întîlnirii noastre, el e în siguranță cu mine, fiindcă eu sînt, pe cît e omenește posibil, una cu mine.

Să fii în siguranță cu mine înseamnă să fii în siguranță printre gîndurile mele private. Mi se pare că cea mai înaltă formă de sinceritate privește această corespondență între aparență și esență pe care le-o asigur apropiaților mei. Această corespondență, fiindcă mă face liber, mă deschide spre exterior. Dacă gîndurile mele private nu sînt, în realitate, niște gînduri ascunse, celălalt e în siguranță cu mine. El există (în socotelilele mele) și cînd nu e de față. Nu îl joc pe la spate. Cînd apariția mea publică se aseamănă într-o mare măsură cu eul meu meu intim, înseamnă că întîlnirea cu ceilalți va fi o întîlnire, în mare măsură, sinceră, în loc să fie una de fațadă. Și fiind una sinceră, vom evita împreună alienarea, înstrăinarea de lume. Acest permanent efort de sincronizare (a mea cu mine) constituie cea mai rezonabilă formă de autenticitate fiindcă e plasat în interiorul unei inepuizabile dualității: eu – altul.

De bunăseamă, această sinceritate este una greu de întreținut. Fără îndoială că – așa cum remarcă H. Ey – „construcția persoanei, continua ajustare a ceea ce eu sînt, a ceea ce eu doresc să fiu sau a ceea ce trebuie să fiu, a ceea ce ceilalți cred că sînt eu, a ceea ce eu sînt pentru alții” este un continuu conflict, însă ca acest conflict „să nu rupă unitatea persoanei” e necesară relaxarea mea. Eliberarea de conflict nu înseamnă nimic altceva decît asumarea acestui conflict. Nu poate exista o corespondență perfectă între ce vreau să fiu și ce reușesc, în mod concret, să fiu.

Așa cum spuneam în „Psihicul și nădejdea”, salvarea mea psihologică vine pe calea rezonabilității mele: să fiu rezonabil cu mine însumi înseamnă să accept că părțile implicate în conflict sînt pe rînd și concomitent adevărate. Le împac acceptînd să fiu reprezentat parțial prin fiecare și integrînd aceste contradicții pe calea înțelegerii. Să-mi înțeleg acest paradox. Sînt, în egală măsură, și cel care vrea să facă o impresie bună, și cel care se chinuie să nu inducă în eroare, și cel care dă greș, și cel care se judecă pentru acest eșec, și cel care se ascunde de acest eșec. Dar să fiu și cel care se iartă pentru el, fiindcă o lume fără iertare e o lume lipsită de grație. Dorind cu încăpățînare să fiu ceva în mod absolut, cad în dezastru psihologic. O poziție psihologică rezonabilă nu poate fi decît una dialectică, o poziție în care omul este „simultan contradicția și conformitatea cu el însuși”. Și așa, și așa. Nu o împăcare a contrariilor mele pe calea compromisului facil (mincinos), ci pe calea compromisului bine întemeiat. Ca să nu fiu posedat de amorul meu propriu ori de fricile mele, nu îmi rămîne decît să cedez fricilor și amorului meu propriu. Să îmi însușesc paradoxul firii mele ca să nu fac din el un joc, un simulacru sau o caricatură. Cum fac să nu fiu o caricatură, un escroc, un ipocrit, un comendiant, un exces în carne și oase? Privindu-mă concomitent cu luciditate și căldură. Eu sînt și nu sînt așa cum îți apar ție. Tu ești și nu ești așa cum îmi apari mie. Această dialectică se transformă în calvar cînd omul vrea să o desființeze, cînd nu poate să cadă la pace cu ea. Încet, devine un nevrozat. Realitatea personală, în dualitatea ei, devine o amenințare de care se apără cu dinții. Nevăzînd sau absolutizînd conflictul, caută să îl rezolve pe căi ilicite: devine isteric, borderline, dependent, paranoic, tiran, psihopat etc. Or, el, în sinea sa – acolo, unde „lucrurile însele îți vorbesc din străfundul tăcerii lor” – vrea să devină liber.

Fragment din capitolul 2, „Eu și celălalt”

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *