Moartea printre stabilopozi

Paginile din Unele considerații asupra tehnicii salvării aparențelor nu încap în definiţia unui gen anume. Epicul rămîne doar un suport diegetic secundar, frecvent întrerupt de concentratul liric al memoriei. Întregul volum e construit pe alternanța dintre convenţia narativă, cu regulile şi trucurile ei, inteligent deconstruite, şi epura poetică.
Personajul copleşit de praful, canicula sau meschinăria provinciei, aparent blazat, aparent învins, închis în subterana lui, nu bovarizează ca un om ridicol, ci îşi suportă condiţia cu conştiinţa unei vinovății adamice. Este un căzut, un izgonit, care încă mai păstrează amintirea Edenului. „Așa te aflai acum, înjumătăţit între cer şi apă, cu trupul captiv într-o copilărie tenace, din care nu reuşeai să te rupi, şi însuşi îngerul, bunul şi delicatul şi îndelung răbdătorul tău înger, te părăsise, iar rumoarea plecării lui încă îţi mai stăruia în auz”.
Alchimia misterioasă a scrisu­lui transformă aproape fiecare proză într-un superb poem. Cred că Sorin Catarig izbuteşte mai mult decît un discurs asupra tehnicii salvării aparentelor. Cartea sa este şi o salvare a „apariţiilor“, a fulgurațiilor epifanice.
O. NimigeanDacă în Unele consideraţii… se putea sesiza uşor caracterul linear, ordonat cronologic, al relatării celor mai importante etape din biografia interioară a personajului, în vederea edificării de sine (de la copilărie la maturitate), în Moarte printre stabilopozi tehnica folosită e aceea a decupajului, iar diferitele fragmente care compun textul se aglutinează după alte criterii decît cele vizînd constituirea unui „subiect” epic.
Trebuie să fii însă prea naiv ca să nu-ţi dai seama că toate poveştile sînt la fel. Catarig o ştie foarte bine, de aceea optează pentru un tip de discurs abstract, aparent fără obiect, construit după prin­cipiile unei poetici non-mimetice, care privilegiază simbolul şi mizează pe capacitatea de sugestie a formei, o formă pură, eliberată de obsesia înţele­surilor si semnificaţiilor.
Pentru a reuşi să găseşti sunetul pur al propriei vieţi e necesar ca mai întîi să încerci să uiţi că exişti: „… e  destul să mă întind pe spate pe banchetă ca să nu mai văd nimic altceva ca totul să pară în regulă şi numai norii să alunece cu mişcări pline de graţie pe cerul rece şi nepăsător”. Dar, cînd toamna e deja aproape, sunetul acesta se umple de rezonanţa melancolică a frumuseţii tuturor lucrurilor căutate şi pierdute în vis. Devine presimţirea unui univers îngînat de alte, misterioase, acorduri. O frumuseţe a lucrurilor care nu există. Dar care, iată, nici să moară nu vor.
Antonio Patraș