Născut la Oradea în 1909, decedat la Haifa, Israel, în 1981, Adalbert Rosinger s-a bucurat de viață, dar, în egală măsură, a și suferit. A studiat la Politehnica din Budapesta, și-a întemeiat o familie, a făcut parte din mişcarea revoluţionară muncitorească, fapt pentru care a fost arestat de cîteva ori de către Siguranţă, fie la Oradea, fie la Bucureşti. Pe 22 iunie 1941, a fost arestat şi internat în lagărul de deţinuţi politici de la Tîrgu-Jiu. Au fost momente grele, cărora le-a făcut față cu stoicism. Apoi, pe 8 septembrie 1942, a fost evacuat de la Tîrgu-Jiu şi transferat direct în lagărul de la Vapniarka, Transnistria, un loc în care a trăit greu și fără a avea siguranța că va apuca următoarea zi. Aflăm, din cele scrise în acest volum, că „pericolul deportării la Auschwitz în 1944 a fost aproape iminent şi în România şi rabinul Alexandru Șafran a depus eforturi supraomeneşti, directe şi indirecte, pe lîngă mareşalul Antonescu, de a preveni deportările proiectate.“ Dacă despre încercările reușite ale Rabinului Șafran se știu destul de multe, din alte surse istorice, mărturiile despre Vapniarka sînt rare și, astfel, extrem de importante. Astfel, mărturia lui Adalbert Rosinger despre Vapniarka este un veritabil document istoric. De la Vapniarka a fost eliberat abia pe 23 august 1944, în urma ieşirii României din blocul antisovietic.
După acei ani deosebit de grei, Adalbert Rosinger a început, din 1946, să lucreze la Comerţul Exterior, ajungînd în 1949 directorul general al Întreprinderii de Stat pentru Comerţ Exterior (ISCE), Românoexport. În această calitate a avut numeroase deplasări în străinătate, pentru misiuni complicate de care s-a ocupat întotdeauna exemplar, spre satisfacţia conducerii departamentului de Comerţ Exterior, astfel că în anul 1958 a fost decorat cu Ordinul Muncii.
În cursul verii anului 1960, Rosinger a fost într-o ultimă misiune în Africa, în Sudan, Etiopia, Eritrea, Ghana, Guinea, unde pusese de fapt bazele comerţului României cu aceste regiuni. La întoarcerea în ţară, în noiembrie 1960, a constatat că teroarea se înăsprise și arestările se ţineau lanţ. Prin prisma funcției sale, credea că Securitatea nu se va atinge de el şi era convins că vremea proceselor staliniste apusese. S-a înşelat amarnic. În noaptea de 8 spre 9 iunie 1961, agenţii Securităţii au pătruns în locuinţa lui Adalbert Rosinger. Percheziția s-a desfăşurat sub ochii soţiei sale, Malvina, şi ai Veronicăi, unicul copil, pe atunci în vîrstă de 9 ani. A fost ridicat chiar în acea noapte şi zvîrlit în beciurile Securităţii, iar după trei ani de anchete inumane a fost dus în faţa Tribunalului Militar. La 9 iunie 1964 a fost implicat, în mod fals şi injust, în procesul prefabricat împotriva lotului de evrei ai Românoexportului, în cadrul faimosului „Proces de subminare a economiei naţionale”. Au trecut 8 ani şi trei luni pînă la reîntoarcerea acasă. A găsit-o pe Veronica mare și cu o mulțime de întrebări. S-a hotărît să răspundă la toate și așa s-a născut volumul de față.
La eliberarea din închisoare, după încercări repetate și eșuate de revizuire și anulare a sentinței, dorința cea mai mare a lui Rosinger a fost să poată pleca, alături de familie, în Israel. În 30 septembrie 1975 a condus-o pe Veronica la aeroport şi s-au despărţit iar, însă cu speranța că despărţirea avea să fie de scurtă durată şi că se vor reuni cu toţii în Israel. Au trecut cîțiva ani pînă cînd problema s-a rezolvat ca urmare a intervențiilor repetate ale Veronicăi pe lîngă personalităţi din Statele Unite. La data de 8 iunie 1978, Adalbert Rosinger şi soţia sa au fost chemaţi la Serviciul de paşapoarte. Printr-un neobișnuit gest de bunăvoinţă, trecînd peste deciziile Securităţii, Ceauşescu a emis un Decret Prezidenţial care a făcut posibilă emigrarea familiei Rosinger. Astfel, la 26 septembrie 1978, la 69 de ani, Adalbert Rosinger a sosit pe pămîntul Israelului, alături de soţia sa, așteptați fiind de fiica lor. Și-a petrecut, astfel, ultimii ani ai vieții în libertate, alături de cei dragi. Adalbert Rosinger a decedat la Haifa, în 1981. (Mihaela Gligor)
Zarojanu Tudor Călin –
O carte care probabil nu va ajunge niciodată foarte tare în atenția publică, dar eu sunt onorat că voi vorbi la lansarea ei, în martie. Sunt memoriile lui Adalbert Rosinger, care spune din primele rânduri că a crezut în comunism și precizează că în Oradea „intelectualitatea evreiască dintre cele două războaie mondiale a fost foarte receptivă la ideile comuniste”.
Nicio încercare de mistificare, așadar, de „eu n-am crezut, dar n-am avut de ales”. Adalbert Rosinger a ajuns șef în comerțul exterior, a călătorit în toată lumea și a fost convins că tovarășii îl vor prețui mereu pentru aportul lui la economia socialistă.
S-a înșelat amarnic. A fost arestat de Securitate, încarcerat, și acuzat de subminarea economiei naționale. După 3 ani (!) a avut loc procesul, în urma căruia a mai făcut 5 ani de închisoare. Grație unor presiuni din exterior, i s-a permis să emigreze în Israel, unde însă nu a mai trăit decât câțiva ani, fiind răpus de boală.
E foarte interesant ca – după numeroase cărți care vorbesc despre gulagul românesc din perspectiva celor care au ajuns în el fiind anticomuniști – să cunoaștem și experiența cuiva care a crezut în comunism. Concluziile sunt similare, ceea ce confirmă și completează imaginea pușcăriilor politice.
Cartea este îngrijită de Veronica Rozenberg, fiica lui Adalbert Rosinger. Care anterior a publicat dosarul procesului amintit, după o sisifică muncă de documentare. Nu știu dacă am cunoscut vreodată o persoană mai devotată memoriei părintelui ei și dorinței de a-i spune povestea reală, fără cosmetizări, pentru a fi corect privit, fie și postum.
Andrea Ghita –
Am citit cartea practic, fără a o lăsa din mână, pentru că „viaţa bate filmul”. Cu siguranţă o voi reciti întrucât nu am fost atentă la detalii şi nuanţe. Din cele citite pot afirma că Adalbert Rosinger a fost un om foarte inteligent, demn, tenace, cu o memorie ieşită din comun. Bănuiesc că Securitatea i-a confiscat toate notiţele şi reconstituirea evenimentelor trăite de-a lungul deceniilor a putut s-o facă numai din amintiri. Ele sunt exacte şi logice. M-a uimit puterea lui de a îndura tortura fizică şi psihică (mai ales că – cred eu – atunci când te nedreptăţesc şi te condamnă duşmanul suporţi mult mai uşor decât atunci când toate acestea vin de la cei despre care credeai că-ţi sunt tovarăşi). Apreciez faptul că fiica autorului – care a muncit foarte mult pentru închegarea acestei cărţi şi figurează drept autoare – a preferat o prezenţă discretă, cu intervenţii puţine, rezumate la câteva pasaje şi note de subsol, acordând prioritate naraţiunii tatălui ei. Respect şi admiraţie pentru lupta Veronicăi Rozenberg pentru a-şi salva părinţii din România unde erau victimele unei nedreptăţi crase care nu a fost remediată nici măcar în epoca dezgheţului. E foarte interesant să parcurgi memoriile lui Adalbert Rosinger şi ale Veronicăi Rozenberg adresate (în limbajul potrivit vremii) conducerii superioare de partid şi de stat ( nu exista altă cale), aceste documente fiind relevante pentru perioada totalitarismului pe care tot mai puţini îl cunosc şi tot mai mulţi îl evocă edulcorat. Cartea merită să fie citită de cât mai multă lume, din toate generaţii. Cartea ar trebui promovată şi difuzată în cât mai multe librării. Ar putea constitui o lectură obligatorie pentru studenţii de la Istorie, Sociologie şi Ştiinţe Politice. Din păcate ea (încă) nu este pe rafturile librăriilor şi o pot comanda doar cei avizaţi, cei care află ( de pe Internet) despre existenţa ei şi o comandă la librăriile enumerate. De fapt şi aceste rânduri vor fi citite doar de cei care ştiu deja despre existenţa cărţii. Nu am să-i povestesc conţinutul pentru a nu strica plăcerea cititorului
Elena Stoican (proprietar verificat) –
Mă simt onorată și datoare să pun aici E-mail-ul trimis Veronicăi Rosinger – nume ca în catalogul grupei noastre de la facultate – imediat ce am terminat citirea acestei cărți. Iată textul:
”Dragă Veronica,
Greu de citit cartea despre patimile îndurate de tatăl tău. N-am mai trăit o astfel de stare lăuntrică de când am citit «Jurnalul Anei Frank», dar atunci eram o copilă.
Vreau să-ți mărturisesc că lectura mi-a împrăștiat niște piese de puzzle pe care le credeam definitiv și corect puse. Va trebui să le așez în alte locuri decât erau.
Tatăl meu a fost membru PMR din 1947 – îngroșând numărul muncitorilor, cum explică Dl. Adalbert Rosinger în carte – și știu că mi-era ciudă că nu pot scrie în autobiografie că a intrat în partid dinainte de 23 August 1944. Istoria despre activitatea revoluționară a PMR/PCR pe care am învățat-o eu la școală e aceeași cu cea învățată de tine: falsă și contrafăcută. Cât de naivă am fost, numai viitorul a putut să-mi arate, în timp ce tu știai încă de atunci adevărul.
Îmi pare rău că cei mai frumoși ani ai tăi au fost, cu siguranță, marcați de tragismul trăit de familie. Doamne, ce tărie a putut să arate și mama ta și ce frumos te-a educat! Incredibil!
Aparent erai o fată ca oricare alta dintre cele care învățau atât de bine! Nu mi-aș fi închipuit că trăiești așa o dramă.
Cred că l-am văzut pe tatăl tău, prin 1974, când am venit singura dată la tine acasă să-ți dau niște cursuri de «socialism științific» (sic!), curs pe care l-am făcut și noi într-un semestru al anului al IV-lea, parcă, și la care tu și Doina nu veniserăți. Erau, desigur, niște prostii neinteligibile, notițe pe care încercasem eu să le iau la acel curs umplutură, fără legătură cu facultatea noastră, dar impus politic!
Mă bucur pentru reușita ta de a publica memoriile atât de valoroase ale tatălui tău și cred că munca ta a fost imensă pentru ca trimiterile tale din text să accentueze veridicitatea însemnărilor din manuscris.
Ceea ce am remarcat eu din gândurile lăsate de tatăl tău în scris este că nu vorbea cu patimă, ci cu înțelepciunea omului care a trecut prin suferință cu credința că e nevinovat și că trebuie doar să lupte pentru a-și găsi dreptatea într-un stat profund nedrept. Remarcabil caracter! Nu-i găsesc chiar nicio vină, chiar dacă are uneori în descrieri accente de vinovăție. N-a greșit cu nimic. Și-a urmat doar crezul. Și asta e o vocație, chiar un har, nu un defect.
Sunt sigură că această carte va fi primită bine de cititori. Este o carte valoroasă prin tot: formă, fond, prezentare.
Am citit-o cu sufletul la gură și nici nu știu când am terminat-o.
Veronica, îți doresc numai bine și, chiar dacă mă repet, primește felicitările mele pentru așa o carte de reparație istorică.
Anca Laslo –
”Destinul unui evreu comunist într-o democrație populară” este o carte alcatuită sub forma unui dialog care transcende decenii și reunește un tată, Adalbert Rosinger – autorul – cu fiica lui Veronica Rozenberg Rosinger, un dialog excepțional care se transformă într-o structură de rezistență a unei construcții de adevăr și istorie trăită, suferită. Subtitlul cărții este ”O lume care se prăbușește” și se referă la prăbușirea lumii ideilor marxist-leniniste dar, citind cartea, realizăm faptul că însăși lumea lui Adalbert Rosinger s-a prăbușit chiar de câteva ori pe parcursul vieții lui. El a fost deținut de mai multe ori, din postura de comunist, din cea de evreu și, mai apoi, din cea de acuzat pe nedrept, fiind silit să-și ia mereu viața de la capăt.
Este meritul extraordinar al fiicei lui, Veronica Rozenberg Rosinger, de a fi păstrat, cercetat și publicat aceste memorii.
Am citit această carte cu emoție și admirație și o recomand călduros deoarece este scrisă de o manieră care prinde și reține atenția cititorului, povestea curge și îl determină pe cititor s-o urmeze, prilej cu care va afla informații excepționale despre locuri și despre momente ale unui trecut recent care încă ne bântuie prezentul.
Eva Grosz –
Îmi exprim aprecierea și emoția cu care am citit acest document al unui om deosebit în vremuri deosebite. O carte de o bogăție documentară în ce privește circumstanțele în care a trăit Adalbert Rosinger , în același timp dezvăluie fermitatea omului de a păstra caracterul drept și integru în cele mai grele condiții. Este o poveste deosebită ! Veronica, fiica lui Adalbert Rosinger nu a lăsat să piară acest document prețios ,din contra, a adăugat și completat capitolele scrise de tatăl ei cu altele după schițele și îndrumările tatălui ! Readucerea memoriilor vieții unui tată drag , care a murit prea devreme,fără să-și vadă amintirile complecte și editate, necesită o mare muncă de cercetare intelectuală ,documentație și nu mai puțin de un curaj sufletesc. Amintirile dor. Cartea se înscrie între cele mai importante cărți de acest gen. Felicitări !