Alexander Schnell – „Ce este fenomenul?” (fragment)

Alexander Schnell – „Ce este fenomenul?” (fragment)

Obiectivul acestui eseu este de a clarifica sensul fenomenului. Folosim aici articolul hotărît între ghilimele deoarece, în primă instanță, titlul însuși al acestei lucrări poate părea un pic ciudat. Nu ar fi mai puțin artificial și mai natural să întrebăm referitor la ce este un fenomen, și nu fenomenul? Vom încerca să arătăm că e vorba despre fenomenul [însuși], și nu de un fenomen, avînd în vedere că primul este un concept filozofic asemenea altor concepte, precum dreptatea, adevărul sau frumusețea. Se va obiecta că ideea, corpul sau propoziția sînt de asemenea concepte filozofice, iar atunci cînd ne întrebăm cu privire la ele mai degrabă am întreba ce este o idee, un corp, propoziție, exemple care par a fi mai apropiate de noțiunea de fenomen decît noțiuni precum dreptul, adevăratul, frumosul. Care este așadar unitatea specifică care nu numai că permite, dar chiar cere să tratăm aici fenomenul?

Obiectivul acestui eseu este de a clarifica sensul fenomenului. Folosim aici articolul hotărît între ghilimele deoarece, în primă instanță, titlul însuși al acestei lucrări poate părea un pic ciudat. Nu ar fi mai puțin artificial și mai natural să întrebăm referitor la ce este un fenomen, și nu fenomenul? Vom încerca să arătăm că e vorba despre fenomenul [însuși], și nu de un fenomen, avînd în vedere că primul este un concept filozofic asemenea altor concepte, precum dreptatea, adevărul sau frumusețea. Se va obiecta că ideea, corpul sau propoziția sînt de asemenea concepte filozofice, iar atunci

cînd ne întrebăm cu privire la ele mai degrabă am întreba ce este o idee, un corp, propoziție, exemple care par a fi mai apropiate de noțiunea de fenomen decît noțiuni precum dreptul, adevăratul, frumosul. Care este așadar unitatea specifică care nu numai că permite, dar chiar cere să tratăm aici fenomenul?

Bineînțeles, expresia „un fenomen“ se utilizează deseori nu numai în limba cotidiană, ci și în filozofie (și mai ales în filozofia științei). Vorbim astfel „despre un“ fenomen meteorologic, „despre un“ fenomen fizic sau „despre un“ fenomen chimic, și întîlnim expresii de felul „salvarea fenomenelor“, și nu „salvarea fenomenului“. Or, chiar dacă este important să distingem între diferite feluri de fenomene înțelese în felul acesta, și oricare ar fi bogăția unei astfel de perspective epistemologice referitoare la fenomenul în genere, noi nu ne angajam aici pe o asemenea cale. În eseul de față, e vorba mai degrabă de prezentareatriplei perspective „gnoseologice“, „speculative“ și propriu-zis „fenomenologice“ a fenomenului.

Pe baza accepțiunii obișnuite a fenomenului înțeles ca ceea ce „apare simțurilor“, accepțiune care coboară pînă la antici, și care a fost reintrodusă în filozofia modernă de Lambert, filozoful luminilor, Immanuel Kant, a dat o nouă definiție fenomenului, care i-a modificat complet orientarea. Fenomenul nu mai desemnează – în orice caz, nu în mod exclusiv – un anumit eveniment (sensibil) particular care să cadă sub termenul generic „fenomen“, ci are acum în vedere statutul unei cunoștințe teoretice în genere. Pentru autorul Criticii rațiunii pure, cunoștința are trăsătura fenomenelor – nu pentru că ar avea în vedere fenomenul acesta sau acela, ci pentru că este necesarmente „fenomenală“, ceea ce trimite la o concepție precisă a fenomenului, și nu doar a unui fenomen. Unul dintre obiectivele pe care ni le propunem a le atinge aici este de a clarifica mizele acestei deplasări semantice operată de toți „fenomeno-logii“, care radiază într-o mare măsură asupra filozofiei de după Kant.

E vorba tocmai despre cele două curente majore ale filozofiei postkantiene (la care, în mod evident, filozofia de după Kant nu se reduce, dar în care fenomenul cunoaște o posterioritate notabilă), adică despre ceea ce se cheamă „idealismul german“ și „fenomenologie“, care vor elaboraastfel concepțiile cele mai pregnante ale fenomenului și, mai precis, ale „fenomenalizării“ și ale „fenomen

alității“. Orizontul general se va extinde: conceptul de fenomen nu se va mai limita, precum cel din perspectiva kantiană, la un plan exclusiv gnoseologic. Să subliniem că, în ciuda acestui cadru necesarmente istoric pe care îl respectăm și îl urmăm, nu e vorba în această lucrare de o simplă expunere a doctrinelor fenomenului așa cum apar acestea îndiverse școli (care emană mai mult sau mai puțin din transcendentalismul kantian). Dimpotrivă, perspectiva noastră este în întregime problematizantă,tocmai pentru ascoate la lumină mizelesistematice ale acestei noțiuni, precum și a tuturor implicațiilor sale. Oricum ar fi, noțiunea de „fenomen“ va conserva pretutindeni statutul unui „singulare tantum“ [„defectiv de plural“], pentru a spune așa, adică a unui concept filozofic unitar, care justifică în întregime denumirea fenomenului.

Care este diferența fundamentală, pe plan sistematic, între accepțiunea comună a fenomenului (înțeles ca un fenomen) și accepțiunea mai tehnică a fenomenului despre care va fi vorba aici? Această diferență constă în faptul că a doua accepțiune aduce în față un aspect al fenomenului pe care prima îl ignoră și îl ocultează. Acest aspect poate fi înțeles dacă luăm în considerare sensul propriu al acestei noțiuni.

„Fenomen“ – „phainomenon“ în greacă veche, „Erscheinung“ în limba germană – înseamnă, în primul rînd, „apariție“. În și de-a lungul fenomenului ceva se manifestă, fenomenul face să apară acest ceva. Or, în timp ce prima accepțiune ține exclusiv de versantul „obiectual“ al apariției – ea este înrudită cu ceea ce apare și, cel mult, are în vedere legătura eventuală dintre ceea ce apare (adică „referentul“) și apariția sa (vom vedea care sînt dificultățile implicate în această distincție) –, a doua accepțiune pune în evidență faptul că orice fenomen implică atît – din unghi de vedere obiectual – „ceva ce apare“ (care poate apărea „în persoană“ sau poate manifesta un referent care, el însuși, nu apare), cît și – din unghi de vedere subiectiv – o instanță „căreia“ (sau „pentru care“) îi apare acest ceva ce apare. Unul dintre obiective constă așadar în a determina cu precizie rolul „subiectului“, rolul „conștiinței“, în orice apariție. Chestiunea fenomenului va trebui deci să fie tratată în orizontul raportului subiect-obiect, care determină tot ceea ce va urma. Iar a înțelege fenomenul înseamnă a clarifica în chip fundamental statutul „subiectului“ și al „obiectului“ pe care îl pune în funcțiune. În măsura în care filozofia kantiană și cea postkantiană se înscrie cu precizie în această perspectivă – punînd în joc modalități diverse ale unei dimensiuni „inaparente“ din „apariție“ –, vom înțelege de ce ne vom focaliza în mod logic pe autorii cei mai importanți ai acestei tradiții filozofice.

Alexander Schnell – „Ce este fenomenul?”, traducere de Remus Breazu, în curs de apariție.

Share on facebook
Facebook
Share on google
Google+
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on pinterest
Pinterest

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *